Despre noi / Istoric
Cenaclul Noduri şi Semne s-a iscat în lunile imediat următoare acelui decembrie în care Nichita a fost chemat într-un plan mai înalt, ca reacţie firească a câtorva iubitori de poezie.
Mai trecuserăm prin cenacluri – existau câteva în oraş – dar nu ne satisfăceau; ni se păreau doar capete de pod ale ideologiei oficiale aruncate spre minţile şi sufletele noastre. Lucrurile nu stăteau chiar aşa; „bătrânii” fuseseră nevoiţi să adopte o anume diplomaţie care le permitea să mai facă şi ceva literatură sub paravanul propagandei partidului unic, discreţionar.
Mai apăruseră şi „optzeciştii”, cu căutările lor postmoderne, răvăşitoare. Îi citeam grăbiţi, uimiţi de formulele lor noi, dar şi cu oarecare strângere de inimă; dicteul lor mai sărea uneori calul, în dorinţa de a se desprinde grabnic de unicul Nichita şi acea nemuritoare pleiadă, etichetată ulterior ca „generaţia şaizeci” – cea care, plătind tributul datorat acelei vremi strâmbe, a înnădit, totuşi, literatura română de tradiţia ei, surpată odată cu preluarea puterii de către „clasa muncitoare”.
În capetele şi inimile noastre valorile nu-şi mai ştiau locul; una se spunea, alta se credea. Eram tineri, bătea un amăgitor vânt de libertate care, apoi, cu toate opreliştile oficiale, n-a mai putut fi anihilat în totalitate, iar în noi se zbătea dorinţa exprimării curate. Nu conta maniera abordată, ci numai calitatea scrierii şi a ideilor.
Ne întâlneam prin localuri mai liniştite, cel mai adesea la o cofetărie cu nume de floare, de pe faleză, purtam discuţii lungi, mai mult contradicţii pe marginea unui poem, a unui vers sau şi numai a unui cuvânt, întrerupându-ne unii pe alţii cu graba de a ne evidenţia deşteptăciunea, pierzând astfel şirul, sărind de la o idee la alta, ridicând vocile în lipsa argumentelor… Extazul şi enervarea erau singurele atitudini pe care le afişam sau le mimam în aceste lungi, prea lungi dispute.
Cam acestea au fost împrejurările şi „magma” din care a ţâşnit starea de spirit Noduri şi Semne. Cine a fost cu ideea şi organizarea se ştie, s-a spus şi s-a răsspus. Cert este faptul că grupul iniţiator a avut şi entuziasm şi rezistenţă… la piedici.
Am hotărât de comun acord că întrunirile noastre se vor desfăşura sub semnul sincerităţii crude. Multe seri se lăsau cu scântei, când „demontam păpuşa” – cum, cu bună răutate, numeam dezbaterile pe marginea textelor prezentate. Însă disputele în cadru organizat, la obiect, aveau altă ţinută şi finalitate. „Cititorul” se alegea cu ceva-ceva şi nici ceilalţi nu rămâneau fără un ce câştig. Ne păstram „răi” din dorinţa de a ne ajuta întru dibuirea căii personale spre literatura de valoare, „adevărată”. Şi unii şi-au şi găsit-o în substanţa acelor „dispute”, chiar dacă ea s-a dovedit a fi alta decât cea întrezărită şi indicată de „grup”.
În timp, mulţi iubitori de literatură au trecut prin flacăra grupării N. şi S. Şi destui au şi „rămas”, chiar dacă destinele i-au dus către alte zări: Mihail Gălăţanu, Maria Timuc, Simona Şerban, Cristian Pavel, Petre Barbu, Adina Dabija, Ion Potolea, Ruxandra Anton, Gelu Ciorici-Şipote, Ion Zimbru, Victor Cilincă, Luminiţa Mihai, Carmen Racoviţă, care ne mai vizitează din când în când… pentru a-i numi aici doar pe cei care şi-au pus numele pe o carte sau o operă, deja.
În prezent, întrunirile noastre se ţin la sediul ziarului Viaţa Liberă, care găzduieşte şi cronicile săptămânale ale dezbaterilor (prin înţelegerea şi bunăvoinţa direcţiunii, căreia îi mulţumim şi pe această cale!), în fiecare seară de vineri.
Local, puţini dintre iniţiatorii grupării au mai rămas „pe baricade”; cei mai mulţi mândrindu-se sau consolându-se cu formula „am fost şi eu…”, însă N. şi S. este aceeaşi stare de spirit dintru începuturile sale. Deviza junimistă va fi mereu actuală: „…, rămâne cine poate”.
Rânduri semnate de Dimitrie Lupu.
Mai trecuserăm prin cenacluri – existau câteva în oraş – dar nu ne satisfăceau; ni se păreau doar capete de pod ale ideologiei oficiale aruncate spre minţile şi sufletele noastre. Lucrurile nu stăteau chiar aşa; „bătrânii” fuseseră nevoiţi să adopte o anume diplomaţie care le permitea să mai facă şi ceva literatură sub paravanul propagandei partidului unic, discreţionar.
Mai apăruseră şi „optzeciştii”, cu căutările lor postmoderne, răvăşitoare. Îi citeam grăbiţi, uimiţi de formulele lor noi, dar şi cu oarecare strângere de inimă; dicteul lor mai sărea uneori calul, în dorinţa de a se desprinde grabnic de unicul Nichita şi acea nemuritoare pleiadă, etichetată ulterior ca „generaţia şaizeci” – cea care, plătind tributul datorat acelei vremi strâmbe, a înnădit, totuşi, literatura română de tradiţia ei, surpată odată cu preluarea puterii de către „clasa muncitoare”.
În capetele şi inimile noastre valorile nu-şi mai ştiau locul; una se spunea, alta se credea. Eram tineri, bătea un amăgitor vânt de libertate care, apoi, cu toate opreliştile oficiale, n-a mai putut fi anihilat în totalitate, iar în noi se zbătea dorinţa exprimării curate. Nu conta maniera abordată, ci numai calitatea scrierii şi a ideilor.
Ne întâlneam prin localuri mai liniştite, cel mai adesea la o cofetărie cu nume de floare, de pe faleză, purtam discuţii lungi, mai mult contradicţii pe marginea unui poem, a unui vers sau şi numai a unui cuvânt, întrerupându-ne unii pe alţii cu graba de a ne evidenţia deşteptăciunea, pierzând astfel şirul, sărind de la o idee la alta, ridicând vocile în lipsa argumentelor… Extazul şi enervarea erau singurele atitudini pe care le afişam sau le mimam în aceste lungi, prea lungi dispute.
Cam acestea au fost împrejurările şi „magma” din care a ţâşnit starea de spirit Noduri şi Semne. Cine a fost cu ideea şi organizarea se ştie, s-a spus şi s-a răsspus. Cert este faptul că grupul iniţiator a avut şi entuziasm şi rezistenţă… la piedici.
Am hotărât de comun acord că întrunirile noastre se vor desfăşura sub semnul sincerităţii crude. Multe seri se lăsau cu scântei, când „demontam păpuşa” – cum, cu bună răutate, numeam dezbaterile pe marginea textelor prezentate. Însă disputele în cadru organizat, la obiect, aveau altă ţinută şi finalitate. „Cititorul” se alegea cu ceva-ceva şi nici ceilalţi nu rămâneau fără un ce câştig. Ne păstram „răi” din dorinţa de a ne ajuta întru dibuirea căii personale spre literatura de valoare, „adevărată”. Şi unii şi-au şi găsit-o în substanţa acelor „dispute”, chiar dacă ea s-a dovedit a fi alta decât cea întrezărită şi indicată de „grup”.
În timp, mulţi iubitori de literatură au trecut prin flacăra grupării N. şi S. Şi destui au şi „rămas”, chiar dacă destinele i-au dus către alte zări: Mihail Gălăţanu, Maria Timuc, Simona Şerban, Cristian Pavel, Petre Barbu, Adina Dabija, Ion Potolea, Ruxandra Anton, Gelu Ciorici-Şipote, Ion Zimbru, Victor Cilincă, Luminiţa Mihai, Carmen Racoviţă, care ne mai vizitează din când în când… pentru a-i numi aici doar pe cei care şi-au pus numele pe o carte sau o operă, deja.
În prezent, întrunirile noastre se ţin la sediul ziarului Viaţa Liberă, care găzduieşte şi cronicile săptămânale ale dezbaterilor (prin înţelegerea şi bunăvoinţa direcţiunii, căreia îi mulţumim şi pe această cale!), în fiecare seară de vineri.
Local, puţini dintre iniţiatorii grupării au mai rămas „pe baricade”; cei mai mulţi mândrindu-se sau consolându-se cu formula „am fost şi eu…”, însă N. şi S. este aceeaşi stare de spirit dintru începuturile sale. Deviza junimistă va fi mereu actuală: „…, rămâne cine poate”.
Rânduri semnate de Dimitrie Lupu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu